Să admiri pe celălalt nu înseamnă să fii inferior, ci mai degrabă să te înalți.
Admirația nu este o înclinare a inimii, ci o deschidere a ei.
Este felul în care recunoaștem frumusețea din lume fără a o revendica, felul în care spunem tăcut: „Ce minunat că exiști!”
Omul care admiră cu sinceritate trăiește în lumină și transmite celorlalți iubirea de viață.
El nu se teme să vadă strălucirea altuia, pentru că știe că lumina nu se termină. Este suficientă cât să se împartă tuturor.
În fiecare clipă de admirație autentică, devenim mai buni, mai înțelepți, mai aproape de esența noastră curată.
Admirația este o artă, dar nu a oricui. În principal a sufletelor nobile.
Admirația nu lasă loc de invidie, ci de recunoaștere.
Ea nu rănește, ci ridică, înnobilează.
Este un pod invizibil între suflete — acolo unde competiția dispare și rămâne doar inspirația.
Dar, cel mai important, mi se pare că a admira înseamnă a vedea în celălalt posibilitatea propriei tale măreții. Cât de greu trebuie să fie asta?!
Înseamnă să spui: „Îți văd efortul, îți văd frumusețea, îți văd curajul. Ele mă inspiră și îmi dau curaj să merg mai departe. Să pot lua și eu din lumină infinită care așteaptă să fie luată.”
Cred, însă, un lucru senzațional: că cei care știu să admire, știu să iubească. Nu poate exista admirație fără iubire.
Și poate că adevărata inteligență emoțională nu stă în a fi superior, așa cum ne dorim în relația cu ceilalți, ci în a fi capabil să te bucuri sincer de lumina altcuiva , fără să stingă flacăra ta. Lumina ta.
Așa că admirați, iubiți, înnobilați-vă sufletele!