Duminica Tomii a fost mereu una dintre preferatele mele. E prima după Paști și parcă în ea se simte altfel primăvara, mai caldă, mai vie, mai plină de speranță.
Nu sunt teolog, dar pentru mine Toma nu rămâne „necredinciosul”, ci curajosul. În timp ce ceilalți apostoli stăteau ascunși „cu ușile încuiate” (Ioan 20:19), Toma nu era acolo. Îmi place să cred că era afară, pe străzi, înfruntând realitatea, fără să se ascundă de autoritățile care îi căutau pe cei apropiați ai Nazarineanului.
Iar momentul întâlnirii lui cu Iisus, când Îi atinge rănile, nu este doar o îndoială, ci o nevoie profund umană de adevăr. Poate că tocmai de aceea episodul acesta rămâne atât de puternic: pentru că oferă o dovadă și celor care nu pot crede ușor.
Toma nu e simbolul slăbiciunii, ci al sincerității duse până la capăt. Și poate că, uneori, drumul spre credință trece și prin întrebări.
Sursa foto: Doxologia