Mereu mi-a plăcut sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel. Asta pentru că există o taină pe care acest moment o arată mai limpede decât orice tratat de teologie: Dumnezeu nu lucrează cu oameni perfecți. Lucrează cu oameni care au curajul să se ridice.
Nu știu dacă e întâmplător, dar poate că tocmai de asta, dintre toți apostolii, Petru și Pavel au ajuns cei mai mari. Nu pentru că n-au greșit. Ci pentru că au cunoscut căderea până în adâncul ei și au reacționat. Au făcut din speranță începutul unei vieți noi.
Petru este omul contrastelor. Erau doar câteva ore înainte de Patimi, când scoate sabia și lovește în Grădina Ghetsimani, tăind urechea slujitorului arhiereului. Își apără Învățătorul, fără îndoială cu impulsul inimii, gata să moară pentru El. Dar aceeași inimă, câteva ore mai târziu, se teme. În fața cui? În fața unei slujnice. De trei ori spune că nu-L cunoaște pe Hristos. Și cocoșul cântă înainte de ivirea zorilor.
Pentru creștini, nu cred să fie o cădere mai dureroasă decât lepădarea lui Petru. Nu pentru că ar fi fost cel mai păcătos, ci pentru că Îl iubea atât de mult pe Hristos. Pentru că el a spus: “Tu ești Hristos Fiul lui Dumnezeu “! După acel cântec al cocoșului, Evanghelia spune simplu că a ieșit afară și a plâns cu amar. Aș spune că din acele lacrimi se naște însă piatra pe care Hristos avea să-Și susțină Biserica.
Există o scenă care nu aparține Evangheliilor, ci literaturii, există și ecranizarea superbă, pe care și-o amintesc mulți, care a rămas una dintre cele mai remarcabile imagini despre destinul lui Petru. În finalul romanului Quo Vadis?, al lui Henryk Sienkiewicz, în film nu e atât de sugestiv realizat, apostolul fuge din Roma pentru a scăpa de prigoana lui Nero. Pe drum, Îl întâlnește pe Hristos.
“Quo Vadis, Domine? Unde mergi, Doamne?, întreabă Petru.
Iar răspunsul este cutremurător:
“Mă duc la Roma, să mă răstignesc încă o dată, pentru că tu îți părăsești turma”!, îi spune Iisus.
Este ficțiune. Dar este o imagine a scriitorului de o frumusețe aproape evanghelică. Petru înțelege. Se întoarce în cetatea din care fugise și primește moartea. Cere să fie răstignit cu capul în jos, spunând că nu este vrednic să moară în același fel ca Hristos.
De cealaltă parte stă Pavel.
Dacă Petru este apostolul care s-a lepădat, Pavel este omul care a prigonit mai întâi. Saul din Tars, justițiarul, era convins că face dreptate. El credea că apără Legea lui Dumnezeu. Îi urmărea pe adepții lui Iisus Nazarineanul, încă nu era creștinism la acea vreme, pentru că el vine să îl formalizeze. Dar atunci îi aresta și îi trimitea la moarte.
Până când, pe drumul Damascului, se produce una dintre cele mai impresionante întâlniri din istoria omenirii. Cred că este cel mai frumos episod al Noului Testament.
„Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”
Ce întrebare!
Într-o singură clipă se întâlnesc prigonitorul și Cel Prigonit. Omul convins că deține adevărul cu Adevărul Însuși. Legea pământească cu Dumnezeu.
În acel moment precis, Saul nu pierde doar vederea trupească. Își pierde toate certitudinile. Își pune întrebări, cumva cum spune mai târziu, cercetează duhurile. Iar când își recapătă lumina, nu mai este Saul. Este Pavel. Din prigonitor devine Apostolul Neamurilor. Din normatorul care voia să distrugă Biserica ajunge cel care îi va purta Evanghelia până la marginile lumii cunoscute.
Cred că aceasta este adevărata minune a zilei de astăzi. Nu faptul că Biserica îi cinstește pe doi dintre cei mai mari apostoli. Ci faptul că îi cinstește pe doi oameni. Unul care s-a lepădat. Celălalt care a prigonit. Unul a plâns. Celălalt s-a convertit.
Îmi place să mă gândesc că Dumnezeu nu definește omul prin cea mai grea cădere a lui, ci prin puterea de a se întoarce. Acești doi uriași ai creștinătății arată că sfințenia nu înseamnă să nu fi căzut niciodată.
Înseamnă să nu rămâi căzut!