de Aron Ciprian
Mă număr printre cei care cred că dascălii merită enorm. În orice societate, Educația e pe primul loc, chiar înaintea Sănătății. Dacă nu ai Educație, nu ai Sănătate! De aici pornim. Trebuie ca acest sector să primească mult ca să ofere excelență!
Pe de altă parte, e necesară și o privire de ansamblu a sistemului. Am văzut în ultima perioadă sindicatele din învățământ foarte vocale. Nu e rău ! În schimb, impresia pe care am întâlnit-o la mulți e că și sindicatele din România, în general, au ajuns la fel de osificate precum sistemul pe care îl blamează. Aceiași lideri naționali de zeci de ani. Sunt mai matusalemici pe funcții decât a fost Mircea Sandu la FRF sau recent Klaus Iohannis la Cotroceni!
L-am întrebat pe un amic dascăl, membru de sindicat, pe ce se cheltuie cotizația lui! Din cotizațiile membrilor, în fiecare an, intră în conturile sindicatelor niște bani. Profesorii plătesc lunar câteva procente din salariu pentru „apărarea intereselor”, dar câți dintre ei știu exact cum sunt folosiți acești bani? Și, totuși, câți bani se adună la sindicat? Întrebarea e legitimă, sunt bani publici!
Subiectul pe care l-am urmărit săptămânile trecute a fost legat de norma suplimentară de 2 ore pe care Guvernul nu o mai finanțează. Păi, atunci, dacă sindicatele sunt cu adevărat solidare cu oamenii pe care îi reprezintă, de ce nu folosesc aceste resurse pentru a susține măcar temporar diferența financiară aferentă normei de 2 ore suplimentare? Ar fi un gest concret de solidaritate!
Dealtfel, e și un paradox, așa cum îmi mărturisea un cunoscut analist economic: în sistemul public, sindicatul negociază cu statul, adică statul negociază cu statul. De ce să credem, atunci, că există un raport de forțe real? De multe ori, pare mai degrabă o negociere ritualică, unde fiecare își joacă rolul. Deja, devine obscen să tot ameninți că boicotezi începutul anului! Cum ar fi să boicoteze statul sistemul privat? Să pună de-o grevă fiscală? Pentru că economia reală, privată, a fost cea mai afectată de măsuri în anii de postdecembrism!
Apoi, așa cum spuneam mai sus am fost mereu solidar cu profesorii. Da, trebuie remunerați mai bine. Este vital ca educația să atragă oameni competenți și dedicați. Dar această solidaritate nu poate fi orbă. Performanța în educație trebuie să conteze. Ce facem cu elevii care, deși au profesori bine plătiți, sunt obligați să meargă la meditații ca să treacă examenele? Ce facem cu profesorii care, pe lângă salariu, încasează lunar sume consistente din meditații private? Într-o perioadă de austeritate, vor reduce tarifele în semn de solidaritate cu părinții, sau vor majora prețurile invocând TVA-ul mai mare?
Sindicatele cer, de fiecare dată, „respect pentru profesori”. Corect. Dar respectul se câștigă și prin responsabilitate, transparență și asumarea unor standarde de performanță.
Eu cred că, după foarte mulți ani, în Educație chiar se întâmplă reforme!