Când la Washington se ridică receptorul și se sună către Europa, unde răspunde telefonul? La Berlin? La Paris? La Bruxelles? Sau fiecare capitală își formulează propriul răspuns, uneori contradictoriu? Întrebarea simplă concentrează una dintre cele mai mari slăbiciuni ale proiectului european: lipsa unei voci unice în politica globală. Este realitate.
Uniunea Europeană a fost un experiment de succes atât economic cât și social. Avem o piață comună, zeci de milioane de oameni circulă liber, iar pentru multe state granițele au devenit o amintire. Pe de altă parte, euro a devenit a doua monedă a lumii. Și totuși, atunci când lumea se confruntă cu crize majore, de la securitate la climă sau migrație, Europa se mișcă lent, fragmentat, cu interese divergente. Pentru eurosceptici, în astfel de subiecte, ne-am descurca singuri?
Poate a venit momentul să recunoaștem că avem nevoie de ceva mai mult: de o structură federală, de o formă reală a Statelor Unite ale Europei. Nu în sensul pierderii identității naționale, nimeni nu va lua din sufletul unui român faptul că e român sau dintr-un polonez faptul că e polonez, ci în structura în care identitatea europeană devine un strat suplimentar de apartenență, cu valoare strategică.
Eu sunt român, sunt transilvănean, mă definesc prin istoria și tradițiile mele. Dar am și un pașaport european, care îmi permite să circul liber, să muncesc, să studiez și să trăiesc oriunde pe bătrânul continent. Realitatea este că fac parte dintr-o comunitate mai mare decât granițele României. În mod paradoxal, Europa există deja în viața mea cotidiană mai mult decât o conștientizăm politic.
Întrebarea esențială este dacă vrem ca Europa să rămână doar un spațiu economic prosper, dar vulnerabil geopolitic, sau dacă vrem să devină o putere globală cu adevărat. Într-o lume dominată de blocuri mari: Statele Unite, dincolo China, poate India sau Rusia, BRICS, un continent fragmentat în 27 de capitale nu poate avea decât o voce firavă.
Asta cred, ideea Statelor Unite ale Europei nu mai este o utopie. Este o necesitate istorică. Napoleon vorbea despre Europa pe la 1800. Nici măcar nu era împărat, era prim consul. E una din două: Europa fie va reuși să își găsească o voce unică, fie riscă să rămână un muzeu frumos, vizitat și admirat, dar lipsit de influență reală. Altfel riscăm să fim mereu spectatori la deciziile altora.